Părtășia în comunitate

de Vitalie Diacenco, educator, „La VIA"

Parker Palmer mărturisea în una din cărțile lui – „Comunitate? N-am fost pe acolo”. Același lucru îl pot spune și eu. Nu prea știu ce este o comunitate. Nu știu prea bine ce înseamnă a face parte dintr-o comunitate. Știu însă că sunt în căutarea unei comunități.

Dar de ce atât de multă gălăgie în jurul „comunității”? De ce să nu vorbim despre dragoste sau despre aspectul social al Evangheliilor sau mai știu eu despre ce altă temă importantă? De ce tocmai despre „comunitate”?

Poate pentru că, după cum spunea același Parker Palmer „vechea întrebare Cine sunt eu? ne conduce inevitabil la întrebarea la fel de importantă Al cui sunt eu?, pentru că nu poate exista conștiință de sine decât într-o relație” (Parker Palmer, Let your life speak).

Am fost uimit (poate pentru voi, nu va fi mare descoperire) să aflu ca opusul „comunității” e – singurătatea. Acum, când mă gândesc la asta, mi se pare de la sine înțeles.

Dar dacă acesta e opusul, atunci care ar fi sinonimele care m-ar ajuta să înțeleg mai bine comunitatea. Ceea ce mi-a venit în minte au fost titlul cărții – „Love and War” de John și Stasi Eldredge, dar și titlul filmului „In the Land of Blood and Honey” în regia Angelina Jolie. Văd comunitatea ca pe un loc unde oameni diferiți din punct de vedere social, educațional, al apartenenței la un cult sau la o biserică, vin cu punctele lor forte, dar și cu slăbiciunile lor, cu visurile, dar și cu angoasele lor, cu acea lumină care este Isus în ei, dar și cu acea parte întunecată pe care o avem fiecare din noi. Venim pentru a ne bucura și a plânge, pentru a dansa de bucurie și a jeli, pentru a da și a primi mângâiere. Venim să ne amintim cine suntem – copiii Tatălui, frații și surorile Celui căruia nu-I este rușine să ne numească frații și surorile Lui. Sau, în cuvintele lui Jean Vanier „comunitatea este acesl loc unde inima noastră poate da rădăcini, acel loc unde suntem acasă” (Jean Vanier, Community and Growht). Cineva spunea în cuvinte și mai simple că „o comunitate este locul unde oamenii trăiesc, muncesc și se joacă” și îmi place foarte mult ideea de joacă din definiția aceasta.

Idealul oricărei comunități este (sau ar trebui să fie) Sfânta Treime. Ceea ce m-a ajutat să înțeleg ideea de „comunitate” a fost icoana „Sfânta Treime” al pictorului rus din sec. XV – Andrei Rubleov. Sper să va ajute și pe voi!

În timp ce mă gândeam la comunitate în general și la comunitatea noastră în special, mi-am amintit una din lecțiile învățate cu adolescenții care vin la programul nostru din Luca 18:1-8. Împreună cu băieții am observat că personajul principal în acel text (prin principal înțeleg cel fără de care acțiunea n-ar avea sens) nu este femeia și nici judecătorul, ci „pârâșul” sau dușmanul. Și comunitatea are un dușman și acela nu ești tu sau eu, membrii comunității, ci diavolul, sau așa cum îl numește Biblia – „pârâșul fraților noștri” (Apoc. 12.10), care, la fel ca în pilda lui Isus, vrea să fie cât mai nebăgat în seamă și să ne facă să credem că dacă ceva nu merge bine în comunitate de vină ești tu, sau eu, sau persoana care stă la conducere, sau oricine altcineva, dar nu el, șarpele cel vechi.

Pericolul care paște o comunitate este să se închidă în sine – lucru care se poate observa la copiii mici, atunci când aceștia se simt neiubiți sau nedoriți. Iar rezultatul final pentru o societate care se închide în sine este... moartea. Pentru ca o comunitate să evite un așa pericol, ea trebuie „pe de o parte, să se deschidă față de experiența dragostei lui Dumnezeu, prezentă în comunitate și în inima fiecărei persoane, și, pe de altă parte, să se deschidă față de ceea ce unește toate ființele umane, în special pe cei săraci, cei vulnerabili și cei opresați”. (Jean Vanier, Community and Growth)

Când mă gândesc la „părtășia în comunitate” am în minte imaginea unei nunți la care cei invitați vorbesc unii cu alții, glumesc, mănâncă, beau, se veselesc, fiind, în același timp, atenți la cei care sunt în centrul atenției lor – mirele și mireasa. La fel este și atunci când oamenii dintr-o comuntitate stau în părtășie – ei sunt împreună, se bucură să poată împărtăși din experiențele lor plăcute sau mai puțin plăcute, își povestesc unii altora ce cărți au mai citit, ce filme au mai văzut, fiind, în același timp, atenți la Cel care este (sau, cel puțin, vrem să fie) în centrul atenției noastre – Mirele Isus.

A face parte dintr-o comunitate și a participa la părtășia acesteia presupune și a-ți asuma anumite riscuri – riscul de a fi cunoscut așa cum ești în realitate; riscul de a te cunoaște pe tine însuți; riscul de a fi rănit de cei în care ai început să ai încredere și lista ar putea continua.

Și, dacă vreți, „comunitatea” este noua deviză a biologiei. Până nu de mult legile biologiei erau: „supraviețuirea celui mai adaptat” sau „evoluția prin selecție naturală”. Astăzi în biologie se vorbește tot mai mult despre „interacțiunea dintre organisme și mediul lor de viață”, ceea ce ar putea fi spus într-un cuvânt – ecologie, sau – comunitate.