Poveste de speranță
„Nu este mai mare dragoste decât să...” (Ioan 15:13)
Trebuie să recunosc că îmi plac poveștile. Unele din ele îmi plac pentru că mă fac să fiu mai uman, storcându-mi o lacrimă sau aducând-mi zâmbetul, șters de pe buze de mai știu eu ce necazuri, altele – pentru că îmi povestesc, cumva, însăși povestea mea. Uneori am însă șansa să trăiesc/să fac parte dintr-o poveste. Ultima variantă, trebuie să recunosc, este preferata mea. De ce? Poate pentru că din fire sunt o persoană foarte pesimistă, iar poveștile sunt în stare să îmi readucă speranța că într-o lume în care răul pare a fi de nebiruit, iar banul pare a fi Dumnezeul care guvernează planeta noastră, speranța, deși spunem că moare ultima, este, totuși, nemuritoare, iar Dumnezeu este la cârma acestei lume (nebune).
Aș vrea să îmi încep povestea cu un exercițiu: imaginați-vă că suntăți căsătorit/ă, că aveți 3 copii pentru care lucrați mult pentru a le asigura strictul necesar. Că lucrați uneori și 10 și 12 ore pe zi, iar în week-end sunteți gata să mergeți și să mai câștigați un bănuț, dacă aveți ocazia. (Poate pentru mulți din voi nici nu trebuie să va imaginați asta, pentru că e o realitate pe care o trăiți deja...) Imaginați-vă că ați cunoscut 2 copii de la aceeași mamă, dar având tați diferiți. Mama copiilor este dependentă de alcool și nu prea are timp de copii, așa că ei ajung să fie crescuți de alții. În dorința dvoastră de a le ușura cumva soarta vă hotărâți să îi înfiați, să le faceți viața, cât de mult puteți, mai ușoară, să le asigurați un acoperiș, un loc unde să își facă temele, un loc pe care ei să-l poată numi „acasă”. Întrebarea mea este: cât de departe ați fi gata să mergeți în această pornire?
De ce acest exercițiu? El este rezultatul poveștii pe care m-am trezit că o trăiesc la sfârșitul unei zile obișnuite, când am cunoscut o mamă...
O simplă muncitoare angajată la o fabrică. Mamă a 3 copii, iar de câțiva ani și părinte pentru încă 2 copii, unul din care îi spune „mamă”, iar celălalt doar „tanti Ala”. Ni s-a lăudat că deși ea n-a terminat decât școala generală, toți 3 copiii ai ei au absolvit facultatea. Ne-a spus că muncește din greu, fără să se plângă că viața e grea și fără să-i găsească vinovați de problemele ei pe politicieni, vecini sau altcineva. Ne-a spus povestea celor 2 copii pe care a ajuns să îi considere ca și ai ei, planurile pe care îi are cu ei, speranța că va avea destulă putere pentru a munci și a-i ajuta să ajungă să stea pe propriile lor picioare. Nu ne-a spus însă cum de reușește să facă loc pentru două persoane total străine într-un apartament și așa mic; cum de a reușit și reușește să creeze două locuri la masa de la bucătărie; cum de reușește să includă în bugetul familiei și cumpărarea hainelor pentru 2 băieți care cresc ca din apă... Toate acestea vor rămâne taine, până într-o zi, când Dumnezeu se va lăuda cu astfel de oameni – oameni simpli, necunoscuți de prea mulți, nedemni de a fi luați în seamă, poate, dar care au fost și sunt semne ale Împărăției lui Dumnezeu și care ne fac (sau cel puțin pe mine mă fac) să am speranță pentru acești doi copii, pentru Moldova și pentru această parte a Europei cu toate problemele ei. Schimbarea vine de jos, nu de sus. Nu politicienii sunt cei care o pot aduce, ci bărbați și femei simple ca și doamna aceasta.
Lucrul care m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că ea a făcut un împrumut la bancă pentru a-i cumpăra telefon mobil unuia din băieții adoptați, care este în clasa 9. A făcut asta nu ca să-i împlinească un moft de al acestuia, ci pentru că a văzut nevoia lui Prima mea reacție, bineînțeles, a fost cea a lui Iuda, când a văzut mirul turnat de Maria Magdalena pe picioarele lui Isus, dar apoi am rămas doar cu uimirea în fața mărimii dragostei unei simple femei față de un copil, care nici măcar nu era al ei...
Care este măsura dragostei după tine? Cât de departe ești gata să mergi din dragoste pentru cineva?
„Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu