Astăzi în drum spre casă am aflat că unul din prietenii mei de pe stradă,
bolnav de epilepsie și alcoolic cronic, a fost internat într-un spital psihiatric
(sau cum spunea prietena lui – „la
Costiujeni”). Am avut neșansa să spun că cel puțin acolo va primi un ajutor
calificat de care are nevoie, iar ea – prietena acestuia – m-a privit ca și cum
aș fi spus o glumă proastă în biserică. Dându-și seama, însă, că nu prea știu
care este adevărata stare a lucrurilor, mi-a spus: adevărul e că nimeni nu va
avea grijă de el acolo! Îi vor injecta niște medicamente care îl vor face să
fie o legumă, și cam atât. (Asta m-a dus cumva cu gândul la Ken Keasy și romanul
acestuia „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Ca să vezi cât de strânsă este
legătura dintre viață și literatură!)
Apoi, tot această doamnă, mi-a dat și câteva lecții despre credință –
cerșește la poarta bisericii și este imposibil să nu ajungi să discuți și pe teme
din astea într-un așa spațiu, deși, se prea poate că aceasta este una din
puținele teme despre care poți discuta cu cei care locuiesc pe stradă 24 din
24, 365 de zile pe an. Cu ei nu prea merge să discuți despre ultimul film cu
Brad Pitt, sau despre ultimul roman al lui Haruki Murakami, pentru că ar fi ca
și cum ai încerca să-i iei peste picior, pe ei, care pot spune ca și Fiul
Omului „păsările cerului au cuiburi și vulpile au vizuini, dar noi nu avem unde
să ne plecăm capul”. (Mai sunt și excepții: acum câțiva ani, am întâlnit în
gară la Odesa un cerșetor care știa pe dinafară o grămadă de poezii din creația
lui Pușkin și a altor poeți ruși despre numele cărora eu doar auzisem în
treacăt. Trebuie să recunosc – m-am simțit foarte prost, în sensul cel mai
literal posibil).
Ea mi-a povestit despre viața ei și cum de câteva ori Dumnezeu a vindecat-o
într-un mod miraculos de lucruri care, pentru noi – obișnuiți să bem pastile cu
pumnul și să trezim bieții medici din somn și la miez de noapte dacă ne doare
un dinte – ar fi avut un sfârșit fatal, mai mult ca sigur. De fapt, totul a
plecat de la afirmația că zilele trecute l-a lovit pe cineva care Îl înjura pe
Dumnezeu. „L-am întrebat, spune ea,
de ce nu-L lași pe Dumnezeu în pace? Ce rău ți-a făcut Dumnezeu?” Câți dintre
noi se pot lăuda că au înfruntat cel puțin o persoană care-L înjura pe Dumnezeu?..
Și apoi mai avem curajul să îi privim de sus în jos pe cei care ne privesc de
jos în sus și se roagă să îi ajutăm să își cumpere un piureu instant și un
crenvurști pentru cină?! Înseamnă asta că ar trebui, începând cu ziua de mâine,
să declarăm jihad (cu sensul de război sfânt) tuturor celor care înjură?
Sigur nu! Poate că asta înseamnă că ar trebui să ne luăm mai în serios viața de
credință. Dacă aș da eu și dacă ai da tu jos haina mersului la biserică, a
limbajului pios pe care îl folosim și a cântatului în cor, ar mai rămâne ceva?
Sau ar fi doar un zero? De fapt, ceea ce ar rămâne, s-ar putea numi credință –
ceea ce am strâns – fir cu fir – ca niște căutători de aur – în cuvântul lui Dumnezeu,
în relația noastră ascunsă cu Dumnezeu, în relațiile cu cei cu care ne întâlnim
în fiecare zi și pur și simplu în gunoiul lumii acesteia prin care pășim uneori
atât de semeți și de plini de sineL Iartă-ne,
Doamne, pls.
A spus la un moment dat „Eu cred în Dumnezeu” și mi s-a făcut rușine de
aceeași afirmație pe care am făcut-o și eu de mii de ori, poate. E ușor să spui
asta când ai un servici, când știi că la sfârșitul lunii primești un salariu,
când îți poți permite să ieși cu prietena ta din când în când la o cafea și la
o prăjitură. Știți care este culmea? Că după ce că ne permitem atât de multe
lucruri, încă mai avem curajul să fim nemulțumiți că nu ne-a făcut destul de
frumoși, destul de dăștepți și că nu
ne-a făcut să ne naștem cu toții în familia reginei Angliei sau în familia
nu-știu-cărui șeih din Arabia Saudită... Suntem
niște păcătoși ticăloși și nimic mai mult – iată concluzia tuturor lucrurilor!
Vitale Diacenco, educator A.O. La VIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu