Fișe de lectură... din viață

17.01.2013
La școală pregătim următorul număr al ziarului și a fost interesant să văd elevii – dintre cei cărora le-am luat deja interviu – întrebându-mă dacă nu vreau să le mai iau o dată intreviu. Mă gândesc că această întrebare este o expresie mai mult decât a dorinței de a ieși în evidență sau a dorinței de popularitate (pozele lor + câteva date despre viața lor au apărut în ziarul școlii), ci trădează o nevoie mult mai de bază – nevoia de a se simți importanți, nevoia ca cineva să-i vadă nu doar ca și elevi, care trebuie să însușească o anumită cantitate de informație sau care trebuie să învețe un anumit fel de comportament, ci și ca persoane care au o valoare intrinsecă, valoare care nu depinde de IQ-ul lor, de înălțime sau de părerea celor din jur dacă este sau nu frumos/frumoasă (pentru că au fost înainte ca oricine dintre ei să-și fi pus vreodată problema, sunt și vor fi niște ființe fără precedent și o a doua persoană perfect identică nu va exista niciodată). Acest gând îmi este întărit și de faptul că unii din adolescenții care vin la întâlnirile noastre, când au de ales între a juca tenis cu mine și a sta singur la calculator jucându-se NFS, aleg tenisul. Suntem înainte de orice homo socialis (ființe sociale) și abia apoi homo ludens (ființe care se joacă).



22.01.2013
Ezechiel 14:22 ”va fi o rămășiță... aceștia vor veni la voi, le veți vedea purtarea și faptele și vă veți mângâia” - când mă gândesc la copiii în rândul cărora slujesc, mi-i imaginez ca pe niște fântâni al căror izvor de dragoste a secat - și nu ar trebui să mă mire faptul că atunci când văd un porumbel aproape prima lor intenție este să arunce cu o piatră în el, nu să îi arunce câteva fărâmituri de pâine – așa că, aparent, oricâtă apă=dragoste nu ai turna în aceste fântâni, niciodată nu va fi de ajuns. Promisiunea lui Dumnezeu, însă, îmi dă speranță că schimbarea este posibilă chiar și cazul acestor copii. „Mulțumesc, Tatăl meu și Tatăl acestor copii, că poți face o schimbare și în viețile lor”
 
23.01.2013
În timp ce mă gândeam la ziua de ieri cu alergări pe hol de la un grup de elevi care erau la calculatoare, la ceilalați care jucau tenis, mi-am pus întrebarea dacă e posibil să vină ziua când lucrurile vor merge altfel – când R. nu va mai trânti ușile și nu se va târâ ca șarpele pe burtă, când V.F. nu va încerca să-și verifice flesh-ul la unul din calculatoare chiar dacă i-am interzis să facă asta, când la sfârșitul programului băieții mei vor învăța să spună „mulțumesc” în loc să încerce să mă ia în zeflemea... culmea e că prima imagine care mi-a trecut prin minte a fost un fragment din romanul Notre-Dame de Paris de V.Hugo în care se povestește despre întâlnirea lui Pierre Gringoire cu un cerșetor olog – „Ajunse lângă o altă formă ambulantă. O examină. Era un cotonog, totodată șchiop și ciung, căruia sistemul complicat al cârjelor și al picioarelor de lemn îi dădea aerul unei schele de construcție în mers”. Cred că imaginea aceasta se potrivește lucrării noastre – nu suntem decât o mână de oameni (un sistem de cârje și de picioare de lemn) într-o mulțime de copii; nu petrecem cu ei decât câteva ore, iar în celălat timp nu avem nici o influență asupra lor; am apărut în viața lor la un moment când ei deja știu mult prea mult pentru vârsta lor ce înseamnă durerea și singirătatea și nu putem face nimic cu acest bagaj de cunoștință cu care ei intră în viață, iar cel mai rău este faptul că la un moment dat vom dispare din viața lor și îi vom lăsa poate mai singuri pe lume decât au fost când i-am întâlnit prima dată sau poate că ei vor ajunge să-L vadă pe Cel a Cărui lumină încercăm să o reflectăm în cioburile noastre sparte și, când vom pleca unul din viața celuilalt, ei vor fi conștienți că nu mai sunt singuri și că, de fapt, nici nu au fost singuri, doar că au fost împiedicați să-L vadă pe Cel care a mers tot timpul alături de ei. Apoi, răspunsul la întrebarea mea de mai sus este – nu știu dacă vreau să vină acea zi când lucrurile vor fi toate în ordine, când nu se va mai auzi gălăgie sau strigăte pe hol, când toate calculatoarele (nu avem decât trei și tocmai de aceea valorează pt noi cât toate calculatoarele lumii la un loc) vor porni fără probleme, când nu se vor mai rupe palete de ping-pong etc. Poate pt că asta va însemna moartea și indiferent de persoana care va fi plecat, ceea ce va rămâne, în orice caz, va fi – singurătate... Concluzia rămâne aceeași de mii de ani – „Mai bine un câine viu, decât un leu mort”, mai bine gălăgie și confruntări, decât chiuitul vântului pe coridorul pustiu, mai bine un râs de copil, decât o tăcere amețitoare, năucitoare! Dar, dacă orice despărțire înseamnă moarte, atunci orice întâlnire este o înviere din morți!

de la Vitalie Diacenco, Educator, A.O. La VIA